miercuri, 13 iunie 2012

Sunt o pesimista

 Sunt o MARE pesimistă.
 Multă lume m'a întrebat de foarte multe ori cum pot să gândesc atât de negativ.Problema stă în felul următor : de obicei ce gândesc eu cu privire la un eveniment/poveste/etc se adeverește.De ce ? Păi simplu,cred că am văzut destul de multe lucruri și,în același timp,am trăit destule încât să'mi dau seama că viață întotdeauna alege calea mai grea prin care îți poate da o lecție,aia fiind suferința...sau,mai bine spus,dezamăgirea.

 Siii...tot trăind dezamăgiri d'astea,asaa,multe multe multe...ajungi să te obișnuiești cu ideea că,de obicei,lucrurile nu se vor îndrepta în direcția bună ( sau cel puțin cea pe care o consideri tu bună ).
 Uite,de exemplu,atunci când ești mereu alături de o persoană( la bine,la greu,nu contează,ești mereu acolo să o asculți și să îi împărtășești emoțiile ).În mod normal,un om normal așteaptă de la acea persoană să'i fie și ea alături în momentele mai speciale...un om pesimist,însă,se așteaptă ca acei oameni să fie prea preocupați cu viețile lor și să uite că acel om le'a fost alături,ajungând,din nou,să fie singuri.Cam așa mi s'a întâmplat și mie,de mai multe ori chiar...nu cred că îmi ajung degetele de la mâinile tuturor persoanelor alături de care am fost ca să număr dățile în care am fost dezamăgită de ele.

 Dar,din toate chestiile astea am învățat,totuși,ceva : Cu cât așteptările tale sunt mai mari de la o persoană,sau chiar de la un eveniment notabil din viața ta,cu atât dezamăgirea va fi mai mare.Desigur,nu exclud și posibilitatea în care totul va decurge bine,dar este,uneori,atât de mică încât dacă se întâmplă...pentru un om pesimist,ca mine,poate reprezenta chiar un motiv de bucurie care îi face viața de mii de ori mai frumoasă decât i'ar face'o unui om normal...sau chiar optimist.


 Înainte,mă consideram un om realist...dar din cauza ultimelor evenimente din viața mea mă consider acum în zona pesimismului acut,din care nu cred că o să ies prea curând. 

sâmbătă, 9 iunie 2012

How to love ?


 Cum să iubești ?  
 Da,cred că este una dintre cele mai stupide întrebări pe care le poate pune cineva...și cu toate acestea fiecare dintre noi ne'o punem măcar o data în viață,când simțim că nu mai suntem în stare să emanăm acest sentiment,doar la nivelul cuvintelor...nu și a simțurilor. 
 Probabil...nu,mai mult ca sigur nu există 2 tipuri de a iubi asemănătoare,fiecare iubește în felul lui și oricât de mult ar încerca să nege încă iubește acea persoană de care a fost rănită în atât de multe feluri încât nici măcar nu le mai poate număra...sau poate chiar invers,acea persoană care a fost mereu acolo,alături oricât de greu ar fi fost...și pe care nu a fost în stare să o aprecieze la momentul oportun. 
 Iubire?ce e iubirea de fapt ? Din punctul meu de vedere...iubirea reprezintă pur și simplu acel sentiment de atașament simțit față de amintirile pe care două persoane le au împreună....nimic mai mult,nimic mai puțin.Dar ... "iubirea" ne provoacă să devenim mai buni...nu pentru noi,ci pentru acea persoană specială de la care nu ne putem lua gândurile oricât de mult am încerca,oricât de mult am vrea să ne concentrăm pe altceva...pentru că atunci când te doare ceva toată atenția ta se îndreaptă către sursa durerii...doar că această este o durere eronată,pe care ne'o inducem singuri și de care nu suntem în stare să scăpăm. 
 Uneori chiar încercam să luăm măsuri împotriva acestei stări...introducând pe altcineva în viața noastră amoroasă,probabil crezând că dacă va exista o altă persoană asupra căreia se vor concentra gândurile noastre durerea va dispărea...dar ne înșelăm,durerea nu dispare,dar se amplifică.Cu fieacare nouă persoană pe care o adăugăm în gândurile noastre,durerea se mărește și ajunge,intr'un final,să ne acapareze cu totul .. lăsând în urma ei doar o imensă gaură neagră,o persoană atât de incapabilă de a mai privi sentimentele intr'o manieră bună încât rămâne o " persoană de gheață ",fiind capabilă să mai simtă doar durere fizică...nimic mai mult. 

duminică, 3 iunie 2012

Last words. . .

 Sperăm prea mult.Sperăm prea mult de la unele persoane care nu ne pot oferi lucrurile de care avem noi nevoie.Defapt,nu neapărat lucrurile,cât amintirile de care avem nevoie pentru a rămâne cu o mică rămășiță din ei în sufletul nostru.
 Ne dorim atât de multe și ne imaginăm atât de multe,încât uneori ne pierdem prin mulțimea de planuri,negăsind o cale de a le realiza.
 Iubim ? Iubim...în felul nostru.În funcție de cât de multă iubire am primit în trecut.În funcție de cât de multă iubire suntem în stare să dăruim...în funcție de tot.Uneori suntem atât de preocupați cu iubirea noastră,încât uităm și de iubirea celuilalt,lasandu'l să spere că,poate,ne vom aminti și de ea...și se va întâmplă un lucru minunat...care ajunge,defapt,să nu se mai întâmple...poate că ne doare,dar până realizăm acest lucru,totul este deja pierdut.Poate chiar ne e dor de acele persoane,dar avem un orgoliu prea mare pentru a lăsa aceste sentimente și emoții să iasă la iveală.
 Poate...vom deveni mai optimiști.
 Dar nu mai cred în promisiuni.
 
 Cam astea au fost ultimele mele cuvinte la 15 ani,sper că la 16 să fie mai concrete,mai bune și,poate,deși cred că am prea multă speranța,mai optimiste.