sâmbătă, 24 martie 2012

A part of me.

Sunt obosită...să mai încerc să găsesc ceva în care nu mai cred,care deja a dispărut de pe lista dorințelor mele.
Ceva atât de insignifiat pentru cei care îl au,și atât de dorit de cei care l'au pierdut...sau poate atât de urât de ei.Nu știu.
Nu mai știu nimic.Mă afund adânc intr'o mare de întrebări fără sfârșit,de parcă fiecare mișcare îmi aduce mai multe valuri de întrebări,creând,intr'un final,un tsunami devastator.
Cutremure de emoții îmi răscolesc adânc fiecare stabilitate pe care reușisem să o instaurez,cât de cât,cel puțin la nivel aparent.
Mii de fotografii întruchipând amintiri mi se readuc în fața ochilor,cucerindu'mi puterea de a le rezista și făcându'mă să le cedez învinsă,în cele din urmă,în lacrimi.
Se spune că lacrimile nu sunt un semn de slăbiciune,că cei care plâng sunt aceia care au rezistat prea mult,dar nu mai au puterea necesară să continue lupta.Eu nu cred asta...eu cred că lacrimile semnifica ... libertate.Libertatea de a putea să'ti arăți emoțiile așa cum sunt ele,fără zâmbete false,fără priviri trufașe,fără gesturi mascate.Pur și simplu,așa cum le simți în interior,atât ca intensitate cât și ca volum.
Uneori,chiar nu mai ești în stare să zâmbești,chiar dacă ai vrea...pentru că acel mic zâmbet stângaci îți dă în vileag toată piesa pe care încercai să o pui în scenă cu privire la minunata viață pe care încerci să o transformi în realitate.O piesă de teatru cu decoruri care se destramă la prima apropiere de adevăr,cu personaje închipuite și acțiuni trucate.
Îți mai amintești prima data când ai încercat să te minți,pe tine,cu privire la sentimentele tale adevărate?Eu da,și nu am reușit...nici acum nu reușesc,dar măcar am învățat că fiecare înfrângere te aduce mai aproape de o victorie mult așteptată...dar care de obicei întârzie să apăra.
Nu mai știu nimic.Nu mai știu ce vreau să fac cu ziua de mâine sau dacă măcar o să mai reușesc să văd lumina în urma somnului în care mă voi cufunda.Nu mai știu dacă în următoarele secunde nu o să încetez să respir sau mi se va accelera respirația atât de tare încât nu voi mai putea ține pasul cu ea.Nu mai știu dacă îmi mai doresc ceva,sau dacă deja nu mai am așteptări pentru că am învățat că fiecare așteptare îți aduce o dezamăgire mai mare decât am avut înainte.Nu mai știu dacă mai are rost ceva...sau dacă mai are sens să încerc să conturez o schița de continuare a unui plan distrus.Chiar nu mai știu nimic....

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu