vineri, 14 decembrie 2012

Slowly going insane...

 Simt că în curând o să o iau razna...ca o să urmeze o explozie imensă și nu voi mai înțelege nimic...nu că acum aș înțelege prea multe. 

 Parcă totul se dezintegrează în jurul meu și nu,nu ia o formă noua,poate una imbunatatita...nu mai ia nici o formă,rămân multe părticele neasamblabile ...

 Asta sunt eu acum...o mulțime de părticele pe care nu mai știu cum să le pun la loc,care par să se dezmembreze și mai mult cu fiecare încercare ...

 E ca și cum nu sunt în stare să fac nimic bun și tot ce fac are un efect negativ asupra persoanelor la care țin cel mai mult...  

 De ce fiecare lucru mă aduce cu un pas mai aproape de sfârșit ? De ce orice e greșit,de ce nu pot să trăiesc momentul? În definitiv...de ce simt că nu am de ce să trăiesc ? De ce fiecare încercare ia o turnură negativă și tot ce pot să fac e să văd cum se întâmplă totul,fără să pot face nimic ?  

 Cu toții ne dorim ceva bun pentru viitor,ceva incredibil,ce nu a mai fost făcut până acum și care o să lase o amprenta adâncă în viața multor oameni...dar cum rămâne cu prezentul ? Cum rămâne cu ce vreau acum,ce mă face fericită acum ? Cum rămâne cu mine,nu cu ceea ce încerc să fiu ? Cum rămâne cu toate momentele fericite care nu durează mai mult de câteva clipe ? Se pierd toate intr'un abis...

  Mă simț de parcă aș fi intr'un carusel din care nu mai pot evada,care are mai multe momente în care am impresia că în orice clipă voi cădea în gol,încarcerată de propriile gânduri,de propriile dezamăgiri. 

 Știu,nu am fost,nu sunt...si tind să cred că nu voi fi niciodată tipul de om usor de iubit...Ba chiar e foarte greu,atât de plină de confuzii,atât de multe încurcături,atât de mult orgoliu...si pentru ce? Pentru câteva minute de fericire...atat de nesemnificative atunci când problemele,îndoielile și negativitatea lovesc...

 Poate că o să fie bine...dar în momentul de față până și micul meu firicel de speranța se pare că nu mai rezista...pana și acea mică speranța care...nu stiu...care putea însemna totul...care putea să mă scoată din toate aceste gânduri,care mă făcea să mă simt în viață,care mă făcea să simt că oricât de puține motive ai avea să fii fericit...acele motive te pot face să nu'ți mai dorești nimic altceva și să te consideri cel mai împlinit om...

Dar…poate că e prea tarziu…
 

luni, 26 noiembrie 2012

We'll never die...

 Se spune că sufletul nu moare niciodată,că rămâne viu prin amintirile pe care ceilalți le au ... dar atunci când nu mai rămâne nimeni care să'și amintească de tine,oare mori ?
 
 Oare ăla e momentul în care încetezi să mai contezi,sau e doar momentul final...fiind nevoit să treci prin multe alte încercări înainte,în care simți că sufletul tău nu mai rezistă,că cedează...?
 
 Probabil că există mai multe tipuri de a muri...cea fizică fiind apogeul trecerii în "neființă " ... deși e cam dur spus.
 Dar,pe parcursul vieții,întâlnim mai multe tipuri de morți...în primul rând,moartea inocenței,atunci când o mică parte din noi se duce și simțim că nu mai suntem la fel...
 
 Un alt tip de moarte e acela când simțim că inima noastră e sfărmată în mici bucățele fragile și avem impresia că nu vom mai fi niciodată în stare să o refacem...doar că,această moarte mi se pare mie cea mai dureroasă...pentru că niciodată nu ne învățam minte și continuăm să murim,să ne frângem inima...să nu ne învățam niciodată minte.

 O altă moarte incredibil de dureroasă e atunci când pierdem pe cineva drag...sau cineva care pur și simplu semnifica o parte importantă din viața noastră.Această moarte e cu atât mai grea cu cât acelor persoane le'am dăruit o parte din noi,din timpul nostru,din viața noastră...lucruri pe care nu le mai putem recupera niciodată.
 
 O altă formă de a muri este atunci când ești în pană de idei...când simți că nu mai poți să legi două fraze coerente astfel încât să îți rezulte ceva contructiv,original...ceva " al tău " ... deși toate au fost spuse,toate au fost făcute și toate au fost auzite,continui să crezi că încă poți face ceva să'ți pui amprenta asupra acestei lumi...doar că aici intervine depresia,sentimentele...monotonia,poate.Toate aceste lucruri care te împiedică să'ți folosești potențialul maxim...

 Moartea intelectuală,de exemplu...nu se poate produce decât atunci când încetezi să mai gândești ( de obicei acest lucru fiind asociat cu a te îndrăgosti... ) ... doar că este atât de stupid să nu îți mai cotrobăie nici un gând prin cap..fiecare secundă pe care o trăim poate fi considerată doar ca un gând,depinde doar din ce unghi privești lucrurile.
 
 Și cu toate acestea...când murim cu adevărat?

marți, 16 octombrie 2012

Unele zile nu ar trebui sa se termine niciodata

 Vor fi zile când nu o să mai vreau să'ți simt prezența,când sclipirea din ochii tăi mi se va părea fără sens.
 
 Vor fi zile când o să rămâi tu cu gândurile tale,cu problemele tale,cu îngrijorările tale...dar să știi că indiferent de ce se va întâmpla,voi fi acolo.
 
 Vor fi zile când mă voi purta ca o scorpie și asta te va face să te gândești cu ce ai greșit...neștiind că eu sunt singura răspunzătoare de această purtare care pe tine te afectează,enorm.
 
 Vor fi zile în care îmi voi pune o mie de întrebări cu privire la noi,la viitorul nostru împreună...iar tu vei deveni confuz și vei încerca să faci totul clar,dar nu vei putea pentru că încăpățânarea mea se va opune oricărei tentative de a mă lăsa ajutată.
 
 Vor fi zile în care voi face greșeli,multe....în care tu o să crezi că fac totul special ca să te enervez...dar nu este așa.

Cu toate acestea,vor fi și zile în care privirea ta pierdută în peisaj și zâmbetul tău plin de viață îmi vor readuce buna dispoziție și îmi vor înlătura orice întrebare cu privire la noi,pentru că în acele momente totul ar fi perfect.
 
 Vor fi zile în care nu aș mai vrea să plec din brațele tale calde și protectoare,când bătăile inimii tale vor fi singura melodie pe care o voi fredona în acea zi și ochii tăi vor fi singura mea cale de scăpare din această lume complicată.

Vor fi zile în care voi exploda de energie și voi fi atât de fericită și iubitoare încât te vei întreba ce am pățit...ei bine,ce am pățit ești chiar tu.Ai intrat în viața mea atât de misterios și intr'un moment total nepotrivit,dar prin ceea ce ești tu și ce insemni pentru mine ai transformat totul în una din cele mai intense și dorite viitoare povești pline de amintiri geniale.
 
 Vor fi zile în care tu vei fi singura mea scăpare când voi simți că sunt pe cale să clachez...și tu îți vei da seama câtă nevoie am de tine în viața mea atât de lipsită de sens...
 
 Vor fi zile când singurul la care o să mă gândesc vei fi tu...și toate gândurile mele vor fi atât de răvășite când o să'ți întâlnesc privirea încât o să uit de tot...vom fi doi străini intr'o lume atât de neînsemnată.
 
 Și cred că o să ajung să te iubesc...

miercuri, 10 octombrie 2012

And when you smile...

 Atunci când zâmbești...toată lumea are impresia că ești fericit,doar că nu e așa.
 
 Zâmbetul poate ascunde prea multe în spatele lui,cum ar fi o rană care continuă să se adâncească cu fiecare secundă care se scurge lent peste sufletul tău,dar atât de repede atunci când ai cea mai mare nevoie de ea.
 
 Zâmbetul...poate ascunde atât de multă tristețe și atât de multe dezamăgiri...
 
 Dacă zâmbești,nu înseamnă că ești fericit.Înseamnă că,pur și simplu,încerci să nu îi molipsești și pe alții cu pesimismul,cu tristețea,cu deziluziile tale.
 
 Poate că dacă am reuși să scăpam de aceste lucruri...am zâmbi,cu adevărat.Doar că uneori e atât de greu să zâmbești când în interiorul tău lacrimile încep să nu mai încăpă în ființa ta...
 
 Atunci când...pur și simplu simți că nu are niciun rost să mai speri,să'ți faci iluzii care,poate,nu sunt nici măcar aproape de adevăr...atunci nu mai poți zâmbi,oricât de mult ai vrea și oricât de mult ai încerca...sentimentele negative iau locul gândurilor tale fericite și tu,ca individ,simți că nu mai ai scăpare,că asta e ultima data când mai poți să înduri.
 
 Doar că...noi continuăm,cu inima frântă,cu visele sfarmate,cu iluziile înșelătoare și cu viața noastră,oricât de rea ar fi ea.
 
 " Pentru că singura care a mai rămas a fost speranța. "
 

duminică, 19 august 2012

Simplu,dar atat de complicat...

 Sunt o persoană simplă...sau cel puțin așa cred eu că sunt pentru că nu'mi doresc prea multe chestii...iar chestiile alea sunt atât de banale încât nici nu le poți considera cine știe ce dorințe,pot fi considerate chiar niște nevoi mai intense... .
 Ce'mi doresc eu...pff,asta e complicat,pentru că dorințele mele se schimbă atât de des încât nici eu nu cred că mai țin pasu' cu ele.Îmi doresc să mă îndrăgostesc,să simt din nou acele senzații ciudate pe care le aveam întotdeauna când primeam vreun mesaj de la el,când mă privea lung și își pregătea câteva cuvinte care mă cucereau instant...să simt că mai e și pentru mine acolo,cineva,care vrea să mă cunoască pe mine...nu doar ceea ce afișez în fața altora...
 Îmi doresc să găsesc acea persoană la care să mă gândesc în fiecare minut și să nu mă plictisesc,oricât de nesemnificative ar fi acele gânduri...
 Îmi doresc să găsesc pe cineva care să mă surprindă în fiecare zi cu și mai multă dragoste,de parcă ar fi infinită...
 Îmi doresc să găsesc pe cineva pe care dacă l'as sună la 4 dimineața doar ca să îi spun " Te iubesc ",îmi va răspunde cu un somnoros,dar dulce " și eu te iubesc " și îmi va promite că de îndată ce se trezește mă va bombarda cu mesaje fără sens,doar ca să îl sun și să râdem împreună pe seamă lor...
 Îmi doresc să găsesc pe cineva care ar sta cu mine în fața geamului în timp ce plouă și ar empatiza cu starea mea de nostalgie...și ar începe să'mi povestească despre el,cele mai simple lucruri...care înseamnă,totuși,așa mult.. .
 Îmi doresc să găsesc pe cineva pentru care m'as trezi și la 7 dimineața doar ca să'l văd măcar o data,chiar dacă cele 5 minute pe care le avem la dispoziție trec prea repede...
 
 Îmi doresc să găsesc pe cineva care mă înțelege și nu vrea să mă lase intr'o dispoziție proastă,deși eu tot insist cu veșnica minciună " sunt bine " ...
 Îmi doresc să găsesc pe cineva pentru mine,care poate nu va reuși să'mi îndeplinească toate dorințele...dar dorința de a fi aproape de el să fie singura care ar mai conta....

sâmbătă, 14 iulie 2012

Mi'e teama.

Atat de contradictoriu este faptul ca toata lumea spune ca " ne'am schimbat " in momentul in care nu mai actionam la fel ca inainte,sau,mai bine zis,cum erau obisnuiti...poate chiar cum le placea,dar ca " lupul isi schimba pielea,dar naravu' ba ".Ce inseamna proverbu' asta ? hmm...faptul ca poate are loc o schimbare in atitudinea ta,dar,la un moment dat,posibil sub o presiune considerabila,vechea atitudine va reveni si ne vom comporta exact ca inainte.
Mie mi se pare o porcarie asta ideea asta cu ba te schimbi,ba ramai acelasi.Parerea mea e ca iti mulezi personalitatea in functie de persoanele cu care stai si de preferintele lor,dar daca acele persoane,de exemplu,nu iti suporta un prieten cu care tu esti apropiat...incerci in viziunea lor sa te indepartezi de acea persoana,pentru a le face pe plac.Poate ca tu chiar nu vrei asta,dar anumite pareri ale celorlalti te determina sa iei anumite decizii aiurea.
Ma rog,mie mi se pare total aiurea,dar poate ca am facut si eu chestia asta...posibil inconstient si am ranit anumiti prieteni...dar eu sunt totusi de parere ca atunci cand nu se mai intorc la tine si refuza sa te mai creada prieten in momentul in care va certati dintr'o copilarie...acea prietenie nu era menita sa existe.Unele prietenii sunt chiar impotriva vointei noastre,sa le facem pe plac altora....sau poate chiar sa ajungem intr'o pozitie favorabila pentru situatia noastra : sociala,scoalara,din punct de vedere al carierei,etc.

Dar totusi,ce legatura are titlul cu ce am scris pana acum ? Eh,era doar o scurta prezentare a ceea ce am reflectat azi in timp ce stateam acasa.
Ma gandesc ca,totusi,n'am prieteni,ci doar cunostinte cu care imi petrec timpul ca sa nu am o viata atat de trista.De ce mi'e teama ? ca o sa raman si fara persoanele astea,ca voi ajunge in totalitate singura...desi asa ma simt si in momentul asta.
Unul dintre cele mai aiurea momente din viata ta e atunci cand prietenii tai isi fac planuri,fara tine.Sau cand pur si simplu altcineva iti ia locul,pe care tu l'ai castigat cu multa munca,multe lacrimi,mult timp pierdut.

Eh,am trecut eu prin chestii mai nasoale,de ce mi'ar mai pasa de chestia asta?Ah,da,pentru ca nu ma asteptam...pentru ca eu am fost acolo cand a fost nevoie de mine,dar cand eu am ceva toti se fac disparuti.Ehhh...nasol va fi momentul in care mie chiar NU imi va mai pasa,si o sa trec ca si cum nici nu as cunoaste unele persoane.

Poate ca n'am cu adevarat nevoie de prieteni,si asa nu aduc absolut nimic bun.

miercuri, 13 iunie 2012

Sunt o pesimista

 Sunt o MARE pesimistă.
 Multă lume m'a întrebat de foarte multe ori cum pot să gândesc atât de negativ.Problema stă în felul următor : de obicei ce gândesc eu cu privire la un eveniment/poveste/etc se adeverește.De ce ? Păi simplu,cred că am văzut destul de multe lucruri și,în același timp,am trăit destule încât să'mi dau seama că viață întotdeauna alege calea mai grea prin care îți poate da o lecție,aia fiind suferința...sau,mai bine spus,dezamăgirea.

 Siii...tot trăind dezamăgiri d'astea,asaa,multe multe multe...ajungi să te obișnuiești cu ideea că,de obicei,lucrurile nu se vor îndrepta în direcția bună ( sau cel puțin cea pe care o consideri tu bună ).
 Uite,de exemplu,atunci când ești mereu alături de o persoană( la bine,la greu,nu contează,ești mereu acolo să o asculți și să îi împărtășești emoțiile ).În mod normal,un om normal așteaptă de la acea persoană să'i fie și ea alături în momentele mai speciale...un om pesimist,însă,se așteaptă ca acei oameni să fie prea preocupați cu viețile lor și să uite că acel om le'a fost alături,ajungând,din nou,să fie singuri.Cam așa mi s'a întâmplat și mie,de mai multe ori chiar...nu cred că îmi ajung degetele de la mâinile tuturor persoanelor alături de care am fost ca să număr dățile în care am fost dezamăgită de ele.

 Dar,din toate chestiile astea am învățat,totuși,ceva : Cu cât așteptările tale sunt mai mari de la o persoană,sau chiar de la un eveniment notabil din viața ta,cu atât dezamăgirea va fi mai mare.Desigur,nu exclud și posibilitatea în care totul va decurge bine,dar este,uneori,atât de mică încât dacă se întâmplă...pentru un om pesimist,ca mine,poate reprezenta chiar un motiv de bucurie care îi face viața de mii de ori mai frumoasă decât i'ar face'o unui om normal...sau chiar optimist.


 Înainte,mă consideram un om realist...dar din cauza ultimelor evenimente din viața mea mă consider acum în zona pesimismului acut,din care nu cred că o să ies prea curând. 

sâmbătă, 9 iunie 2012

How to love ?


 Cum să iubești ?  
 Da,cred că este una dintre cele mai stupide întrebări pe care le poate pune cineva...și cu toate acestea fiecare dintre noi ne'o punem măcar o data în viață,când simțim că nu mai suntem în stare să emanăm acest sentiment,doar la nivelul cuvintelor...nu și a simțurilor. 
 Probabil...nu,mai mult ca sigur nu există 2 tipuri de a iubi asemănătoare,fiecare iubește în felul lui și oricât de mult ar încerca să nege încă iubește acea persoană de care a fost rănită în atât de multe feluri încât nici măcar nu le mai poate număra...sau poate chiar invers,acea persoană care a fost mereu acolo,alături oricât de greu ar fi fost...și pe care nu a fost în stare să o aprecieze la momentul oportun. 
 Iubire?ce e iubirea de fapt ? Din punctul meu de vedere...iubirea reprezintă pur și simplu acel sentiment de atașament simțit față de amintirile pe care două persoane le au împreună....nimic mai mult,nimic mai puțin.Dar ... "iubirea" ne provoacă să devenim mai buni...nu pentru noi,ci pentru acea persoană specială de la care nu ne putem lua gândurile oricât de mult am încerca,oricât de mult am vrea să ne concentrăm pe altceva...pentru că atunci când te doare ceva toată atenția ta se îndreaptă către sursa durerii...doar că această este o durere eronată,pe care ne'o inducem singuri și de care nu suntem în stare să scăpăm. 
 Uneori chiar încercam să luăm măsuri împotriva acestei stări...introducând pe altcineva în viața noastră amoroasă,probabil crezând că dacă va exista o altă persoană asupra căreia se vor concentra gândurile noastre durerea va dispărea...dar ne înșelăm,durerea nu dispare,dar se amplifică.Cu fieacare nouă persoană pe care o adăugăm în gândurile noastre,durerea se mărește și ajunge,intr'un final,să ne acapareze cu totul .. lăsând în urma ei doar o imensă gaură neagră,o persoană atât de incapabilă de a mai privi sentimentele intr'o manieră bună încât rămâne o " persoană de gheață ",fiind capabilă să mai simtă doar durere fizică...nimic mai mult. 

duminică, 3 iunie 2012

Last words. . .

 Sperăm prea mult.Sperăm prea mult de la unele persoane care nu ne pot oferi lucrurile de care avem noi nevoie.Defapt,nu neapărat lucrurile,cât amintirile de care avem nevoie pentru a rămâne cu o mică rămășiță din ei în sufletul nostru.
 Ne dorim atât de multe și ne imaginăm atât de multe,încât uneori ne pierdem prin mulțimea de planuri,negăsind o cale de a le realiza.
 Iubim ? Iubim...în felul nostru.În funcție de cât de multă iubire am primit în trecut.În funcție de cât de multă iubire suntem în stare să dăruim...în funcție de tot.Uneori suntem atât de preocupați cu iubirea noastră,încât uităm și de iubirea celuilalt,lasandu'l să spere că,poate,ne vom aminti și de ea...și se va întâmplă un lucru minunat...care ajunge,defapt,să nu se mai întâmple...poate că ne doare,dar până realizăm acest lucru,totul este deja pierdut.Poate chiar ne e dor de acele persoane,dar avem un orgoliu prea mare pentru a lăsa aceste sentimente și emoții să iasă la iveală.
 Poate...vom deveni mai optimiști.
 Dar nu mai cred în promisiuni.
 
 Cam astea au fost ultimele mele cuvinte la 15 ani,sper că la 16 să fie mai concrete,mai bune și,poate,deși cred că am prea multă speranța,mai optimiste.

vineri, 25 mai 2012

Când ştii cu adevărat?

 De multe ori stăm și medităm la...toate lucrurile care ni s'au întâmplat,deformând realitatea,creând noi evenimente,amintindu'ne alte replici,alte personaje,alte locuri.Nu,nu vedem cum trece timpul pe lângă noi și lasă urme adânci în sufletul nostru,dar o simțim.Simțim fiecare rană înfierata în materia sensibilă,simțim fiecare lacrimă pe care ochii noștri încearcă să o rețină...simțim fiecare fior al fiecărei atingeri,al fiecărei priviri,al fiecărui cuvânt rostit... 
 Dar când știm cu adevărat că toate aceste lucruri sunt reale,că nu sunt doar rodul imaginației noastre care a luat'o la goană pe tărâmuri necunoscute?Când știm cu adevărat că ploaia care se așterne lin pe pielea noastră înfierbântată provine de altundeva decât lacrimile noastre ? Când știm că razele soarelui care ne mângâie trăsăturile sunt adevărate,nu doar mici frânturi de bucurie pierdute prin pânza întortocheată a timpului...

 Când știm cu adevărat că iubim ? Când știm cu adevărat că ceea ce simțim nu este ceva ireal,că nu se întâmplă doar în capul nostru ? Când știm cu adevărat că visele nostre se vor realiză,intr'un sfârșit,și ne vom împlini ? Când știm cu adevărat că toate emoțiile negative pe care încercam să le reținem în noi nu sunt decât lucruri trecătoare,care nu vor lăsa amprente asupra noastră ? Când știm cu adevărat că am găsit în sfârșit persoana în care să avem încredere,și că toți ceilalți au jucat doar roluri secundare,de prieteni falși,pentru a ne face să apreciem ceva măreț atunci când îl găsim ? Când știm...că nu ne înșelăm pe noi înșine atunci când avem încredere în ei,în noi...în tine? Când știm cu adevărat că viața noastră a luat în sfârșit o turnură bună,și că lucrurile bune sunt abia la început,oricât de mici sunt ele...pentru că ele fac diferența? 
 Când știm că trăim ? 


 Cred că ăsta este și scopul vieții...să nu știi,dar să te uimească totul pe parcurs. 

marți, 15 mai 2012

Defapt..nimic


 Șiroaie de gânduri curg lin prin mintea ta închisă,prea preocupată cu acțiuni inutile,lipsite de sens.Aștepți...să îți mai vină o singură idee salvatoare pe care să o folosești drept scuză pentru a evada din această tumultuoasă situație,fără sfârșit.Țipete de disperare îți distrug liniștea,zgâriind parcă aerul și făcându'l de nesuportat.Imagini,ca dintr'un film,se preling în fața ochilor tăi înroșiți de atâta presiune,cu pupilele atât de dilatate încât întreaga ta culoare,precum marea,este acum acoperită de o mâzga negricioasă...care te face să te întrebi dacă,oare,nu acum ti'a venit sfârșitul ? Mâinile tremurânde abia mai pot face slabe mișcări,încercând să spună atât de multe...dar nereușind să gesticuleze nici măcar o singură emoție... 
 Te simți precum un zombi,picioarele nereușind să te mai asculte,prabusindu'te la fiecare pas...Versuri pierdute prin notele tăcute ale instrumentelor îți tot revin în minte...spunandu'ti aceleași lucruri care deja te lasă rece,fără speranță...Degeaba mai privești acum stelele,ele nu mai înseamnă nimic pentru tine...câteva puncte luminoase care nici măcar nu mai au puterea să te fascineze... 
 Totul ... defapt,nimic. 

vineri, 11 mai 2012

Efectul Pepsi.

 Doar pune'te o singură dată în locul meu.Amuzantă treabă,nu'i așa ? Cu toții spunem cât de greu e să fim noi și cât de simplu este pentru alții să se comporte...eh,nu e chiar așa.În spatele fiecărui zâmbet,de obicei,se ascunde o bătălie cruntă între nevoia de a mai fi uneori și " adevărat " și dorința de a fi atât de plăcut de ceilalți încât zâmbetele celorlalți să fie la ordinea minutului,sau chiar a secundei. 
 Cam toți suntem mari victime ale iubirii,atât de răniți încât ne mirăm cum de mai suntem în stare să respirăm fără ajutorul unor aparate care să ne dreneze ura pe care o simțim cu fiecare respirație față de propria persoană.Mdaaa,și după tot noi ne plângem cât de greu e să scăpam de această soartă crudă,care ne biciuieste cu fiecare moment pe care îl străbatem.Da,așa e,suntem cu toții cele mai mari victime,niciodată cei care produc nenorocirea. 
 Anyway,lăsând partea asta incredibil de amoroasă la o parte,nu de alta,da' nu prea am de cine să scriu ... momentan aflandu'ma intr'o pasă d'aia de îi urăsc pe toți dar în același timp îi iubesc pe toți,de unde cam rezultă că nici eu nu știu ce vreau...dar asta se întâmplă cam în fiecare zi a vieții mele,deci deja m'am consolat cu gândul că nu voi fi niciodată în stare să știu ce vreau cu adevărat. 
 Pa ram paaam...ce să mai scriu ? A,da.Scoalaaaa,iubita mea școală care mă va stresa în următoarele 2 săptămâni de îmi vor sări și ultimele limite ale existenței.Cam greu cu latina asta,că naaa...nu îmi folosește,cel puțin momentan.Și căldură,o da,căldura aia mirific de sufocantă care mă face în fiecare zi să îmi doresc să stau acasă...da' nu se poate...pentru că atunci cine ar mai sâcâi toate acele mirobolante persoane din al meu iubit liceu ?  

 Caaam ăsta a fost un mic rezumat a ultimelor mele....zile ? Mda,poate chiar săptămâni,nu știu. 
 S'a cam dus efectu' de Pepsi,deeeeci până la următoarea mea incredibilă și superbă postare te las cu incredibil de multă iubire să te mai minunezi în privința acestei superbe vieți...nu chiar atât de superbă pentru toți ! 

miercuri, 25 aprilie 2012

Be true to who you are.


 Dragă eu, 
 Eu...am fost tu,iar tu ești...sper că ceva mai bună decât ceea ce sunt acum. 
 Știi,poate că la un moment dat nu o să'ti mai amintești cum ai fost,așa că lasă'mă să te informez puțin în legătură cu tine.Ai întâmpinat multe chestii,majoritatea neplăcute,care te'au făcut să te transformi din acel copil inocent care habar n'avea în ce lume trăiește în ceea ce ești azi,doar că nu pot defini ce.Ești...sper că mai puțin naivă decât în trecut,poate și puțin mai puternică.Sper că până când vei reciti asta să'ți dai seama de persoanele din viața ta care merită cu adevărat să'ti fie alături și cele care nu sunt decât acolo când ești toată un zâmbet,dar atunci când ceva apare și îți întuneca privirea pierdută...se pierd și ei cu ea. 

 Vei plânge mult,te asigur de asta...chiar dacă nimeni nu va știi ce se întâmplă în sufletul tău acoperit de sentimente,majoritatea negative,cu privire la tot ce te înconjoară.Vei vrea...să se termine tot,deodată,să nu mai simți nimic,să nu te mai deranjeze nimic...să rămâi doar tu cu tine,fără ca nimeni să mai poată să îți distrugă acea stare...în care te simți,intr'un sfârșit,tu...în care nu'ți mai pasă de ce cred alții,de ce vor alții de la tine,de toate așteptările pe care trebuie să le păstrezi la fel de ridicate și nici de toate încercările prin care mai trebuie să treci pentru a putea avea o simplă clipă de liniște. 
 Poate vei și râde mult ... de tot ce te înconjoară,încercând să evadezi din monotonia și rutina care te fac să nu mai simți că trăiești.Și poate vei râde și din alte motive,poate chiar vei fi fericită,intr'un final ... poate că zâmbetul acela tălâmb îți va reveni pe față,cel puțin din când în când.Poate chiar vei cunoaște pe cineva care te înțelege și te apreciază pentru ceea ce ești,nu pentru ceea ce cred ei că ești. 
 Vor fi și zile în care cu siguranță tot ce ți'ai dori să faci e să stai în patul tău moale în care te simți protejată,unde nimic rău nu mai poate ajunge la tine și unde toate visele tale devin realitate,chiar dacă asta este doar pentru câteva momente,în imaginația ta.Vor fi și zile...în care o să vrei ca toată lumea din jurul tău să dispară și să nu te mai deranjeze nimeni cu întrebările lor stupide cu privire la ce ai,când știu foarte clar că ei sunt motivul stării tale.Și vor mai fi și zile în care te vei simți atât de liberă încât o să ți se pară că totul este realizabil,că dacă te mai străduiești puțin vei ajunge unde îți dorești și că totul va fi,intr'un final,bine.Da,vor fi o grămadă de zile d'astea în care emoțiile tale pur și simplu se vor duce dintr'o extremă în alta și nici măcar tu nu vei mai știi cum te simți defapt.Dar vor trece și cu timpul vei raliza că fiecare zi a avut o însemnătate anume,mai mică,mai mare,acest lucru nu este atât de important. 
Și cu toate acestea,sper să reziști în această tornadă de evenimente care îți marchează,cel puțin relativ,existența.Știi doar că...la sfârșit tot ce mai rămâne din noi este povestea noastră...

miercuri, 11 aprilie 2012

Not yet.

 Se întâmplă atât de multe.Mă și mir...uneori.Oare cum putem trece atât de ușor peste anumite prietenii cărora le'am dedicat cel mai prețios lucru...cel mai irecuperabil lucru...timpul nostru.Dar nu doar prietenii,poate chiar relații,nu neapărat de iubire..pur și simplu,relații de tot felul. 
 Ne dezamăgim reciproc atât de ușor și avem pretenții atât de uriașe încât cerem iertare la primul semn de năruire a planului prin care încercam să facem acele persoane care ne'au fost mereu alături...să sufere. 
 Ne folosim de toate slăbiciunile lor pe care le'am aflat cu timpul...ca să'i distrugem doar în câteva minute de conversații purtate la nervi. 

 Îi înjosim,îi facem să'și amintească o grămadă de chestii care le'au marcat intr'un mod negativ existența...doar de dragul de a putea să'i vedem cum suferă și ei,cum probabil am facut'o și noi,din cauza altora. 
 Suntem niște scârbe cu un orgoliu incomensurabil care așteaptă tot din partea celui rănit scuze,chiar dacă ei au fost cei care au fost răniți în urma acestor acțiuni. 
 Mi se face greață când îmi dau seama de cât de multe persoane de acest fel sunt înconjurată. 
 Dar ce mai contează acum ? Viața merge înainte.Avem nevoie și de astfel de specimene ca să ne dăm seama de cei care merită cu adevărat să fie în viața noastră. 

luni, 2 aprilie 2012

Ploaie de vara.

 Ploaie de vară...o adevărată metaforă a relațiilor interumane.
 Prin ea poți înțelege...o multitudine de idei și de sentimente care se revarsă deodată,intens,mai intens cu fiecare minut care se răsfrânge acut asupra noastră.
 Ploaia,în general,îți provoacă o stare mohorâta,dar,totodată,te simți mai pur,mai lipsit de păcate atunci când o lași să'și arunce picăturile asupra ta,precum lacrimile unui copil nevinovat...care descoperă ce este durerea,pentru prima dată.
 Ploaia de vară a însemnat,pentru mine...ceva devastator care s'a întâmplat atât de repede fără să'mi dau măcar seamă,fără că măcar să sesizez că timpul trecea pe lângă mine și mă lasă în urmă lui...
 Așa ai fost și tu,o ploaie de vară în viața mea...iar acum adun bucățile sfarmate de suflet pe care le'a străfulgerat.Poate că acum nu mai am nimic,fără tine...reprezentai amintirea a ce am avut,cândva...
 Dar prefer să nu am nimic,decât să am ceva ce nu îmi mai doresc.

joi, 29 martie 2012

Gânduri la miezul nopţii.

Uneori,în lungile mele nopţi de nesomn...încep să mă gândesc...la ce?nici eu nu mai ştiu,doar îmi amintesc cel mai frecvent gând - un final fericit.Un final care se poate încheia chiar în lacrimi,dar acestea să nu fie de tristeţe,de nervi sau de renunţare..nu,acestea să fie de fericire,o fericire care să mă facă să mă simt de parcă aş atinge cerul şi nu ar mai trebui să cobor pe acest pământ obositor.Să pătrund într-un tărâm în care să mă simt liberă să pot spune tot ce gândesc fără ca măcar să mă îngrijoreze consecinţele,pentru că nu ar conta...unde pot visa cu ochii deschişi şi nu îmi va fi teamă că în clipa următoare toate speranţele mele se vor ruina,unde...voi putea fi eu,fără măşti impuse de situaţie,fără disimulări agasante şi fără iluzii...
Dar în momentul imediat următor îmi reamintesc că asta e viaţa reală,nu un film...aici trădările costă mai mult de câteva minute pe o rolă de film,aici prieteniile destrămate rămân aşa oricât ai încerca să le aduci la starea iniţială...iar iubirile imposibile...ei bine,rămân nerealizabile.

sâmbătă, 24 martie 2012

A part of me.

Sunt obosită...să mai încerc să găsesc ceva în care nu mai cred,care deja a dispărut de pe lista dorințelor mele.
Ceva atât de insignifiat pentru cei care îl au,și atât de dorit de cei care l'au pierdut...sau poate atât de urât de ei.Nu știu.
Nu mai știu nimic.Mă afund adânc intr'o mare de întrebări fără sfârșit,de parcă fiecare mișcare îmi aduce mai multe valuri de întrebări,creând,intr'un final,un tsunami devastator.
Cutremure de emoții îmi răscolesc adânc fiecare stabilitate pe care reușisem să o instaurez,cât de cât,cel puțin la nivel aparent.
Mii de fotografii întruchipând amintiri mi se readuc în fața ochilor,cucerindu'mi puterea de a le rezista și făcându'mă să le cedez învinsă,în cele din urmă,în lacrimi.
Se spune că lacrimile nu sunt un semn de slăbiciune,că cei care plâng sunt aceia care au rezistat prea mult,dar nu mai au puterea necesară să continue lupta.Eu nu cred asta...eu cred că lacrimile semnifica ... libertate.Libertatea de a putea să'ti arăți emoțiile așa cum sunt ele,fără zâmbete false,fără priviri trufașe,fără gesturi mascate.Pur și simplu,așa cum le simți în interior,atât ca intensitate cât și ca volum.
Uneori,chiar nu mai ești în stare să zâmbești,chiar dacă ai vrea...pentru că acel mic zâmbet stângaci îți dă în vileag toată piesa pe care încercai să o pui în scenă cu privire la minunata viață pe care încerci să o transformi în realitate.O piesă de teatru cu decoruri care se destramă la prima apropiere de adevăr,cu personaje închipuite și acțiuni trucate.
Îți mai amintești prima data când ai încercat să te minți,pe tine,cu privire la sentimentele tale adevărate?Eu da,și nu am reușit...nici acum nu reușesc,dar măcar am învățat că fiecare înfrângere te aduce mai aproape de o victorie mult așteptată...dar care de obicei întârzie să apăra.
Nu mai știu nimic.Nu mai știu ce vreau să fac cu ziua de mâine sau dacă măcar o să mai reușesc să văd lumina în urma somnului în care mă voi cufunda.Nu mai știu dacă în următoarele secunde nu o să încetez să respir sau mi se va accelera respirația atât de tare încât nu voi mai putea ține pasul cu ea.Nu mai știu dacă îmi mai doresc ceva,sau dacă deja nu mai am așteptări pentru că am învățat că fiecare așteptare îți aduce o dezamăgire mai mare decât am avut înainte.Nu mai știu dacă mai are rost ceva...sau dacă mai are sens să încerc să conturez o schița de continuare a unui plan distrus.Chiar nu mai știu nimic....

vineri, 9 martie 2012

Cum totul a luat sfarsit.

Minciuni,minciuni si iar minciuni.Se pare ca mintim mult mai mult decat spunem adevarul.Mintim prin cuvinte,mintim prin imbratisari,mintim prin gesturi,mintim prin priviri...dar cel mai mult mintim prin iubire.Ne mintim pe noi.Ne mintim ca suntem atat de atasati de anumite suflete incat viata noastra ar fi incompleta fara prezenta lor.Credem ca fiecare propozitie rostita de cineva anume este adevarata,oricat de mult ni s'ar dovedi contrariul.
Promitem ca vom face tot posibilul sa ii tinem pe cei pe care ii iubim aproape,dar mintim,si de aceasta data,si de prima data cand dam peste cateva greutati carora consideram ca nu le facem fata...renuntam,la tot,fugim.
Trecem din nou prin asta,alegem sa facem exact la fel,desi stim continuarea...stim ca vor trece iar luni in care ne vom inconjura cu suferinta si nepasarea celor din jur ne va coplesi,din nou.Stim ca nu putem da timpul inapoi oricat de mult ne'am aminti cateva momente care ne'au marcat total caracterul,ne'au facut ceea ce suntem acum.

luni, 20 februarie 2012

Gânduri nespuse

Nu toți știm să apreciem cu adevărat valoarea timpului.
Dacă nu ai simțit cât de greu trece o zi în care simți că totul se prăbușește în jurul tău...dacă nu ai numărat minutele până când trebuia să vă vedeți...dacă nu ai pus pe repeat pur și simplu o melodie care parcă era scrisă pentru tine,și ai lasat'o să se audă pe fundal,în timp ce tu îți aminteai fiecare moment petrecut împreună...dacă nu ai adormit plângând și suspinând de fiecare dată când nu mai simțeai aceeași reciprocitate și vedeai cum totul se destramă fix în față ochilor tăi neputincioși,incapabili să mai revină la suprafață,fiind înecați în lacrimi reci și amare...dacă nu simțeai o bucurie enormă de fiecare data când te suna și vorbeați ore întregi niște nimicuri,care vă făceau ziua mai frumoasă...dacă nu te regăsești în multe povești de dragoste în care privești,în sfârșit,din perspectivă și realizezi toate greșelile,toate semnele și toate răspunsurile la toate întrebările care te chinuiau zi de zi...dacă nu simțeai ceva mai presus de cuvinte prin fiecare întâlnire dintre privirile voastre...
Dacă n'ai fost conștient măcar o data de una din aceste clipe...atunci chiar nu ai apreciat nici măcar unul dintre momentele pe care le trăim cu toții,numai că nu toți știm să le înțelegem cu adevărat menirea.

sâmbătă, 18 februarie 2012

Paradoxal.

Cu toţîi ne dorim să creştem cât mai mari,când suntem copii...şi să redevenim acele inocente creaturi cu spirite libere,nezdrobite de crudă realitate cu care ajungem,la un moment dat,să ne confruntăm cu toţii.
Cu toţii ne dorim o iubire perfectă,în care persoana iubită să fie exact ceea ce ne dorim,să ne facă să ne simţim de parcă nu ar mai exista altcineva în întreaga lume,să fie jumătatea noastră pe viaţa...dar când dăm de o persoană care e în stare să ne ofere toate aceste lucruri o alungăm de parcă ar fi exact inversul a ceea ce ne'am dorit până acum...
Cu toţii ne dorim ca anumite persoane care ne'au distrus orgoliul şi,uneori,chiar întreaga mentalitate,să se întoarcă la noi cu cele mai multe regrete posibile,cerşind iertarea faptelor lor....iar când acest lucru se întâmpla,refuzăm să mai avem orice reacţie,în ciuda întregilor ore în care ne'am plănuit amănunţit fiecare replică,fiecare gest,fiecare privire pe care am manifesta'o în acele momente.
Cu toţii ne dorim să fie totul bine...dar atunci când trecem printr'o perioadă în care parcă totul se aseaza la locul lui...simţim plictiseală şi ne dorim să intervină în viaţa noastră ceva,sau cineva,care să o dea peste cap,total...

sâmbătă, 11 februarie 2012

Asa a început totul...



 Nu,nu o să fie un post d'ăla siropos în care îmi declar nemărginita iubire pentru cineva care nici măcar nu mai știe de existența mea.Nu,nu o să fie nici măcar o dedicație subtilă cuiva care nu înțelege că degeaba speră că eu,care eram înainte ca acest an să înceapă,va mai reveni vreodată.Nu scumpilor,partea aia s'a dus de mult,nu mai sunt drăguță să trec cu vederea toate cretinitatile în fața cărora sunt pusă în fiecare zi. 

 Ideea acestui post nu e să mă plâng,ci să vă fac să realizați odată,și sper că pentru totdeauna,că eu dacă încerc să repar ceva,o fac pentru că îmi păsa.Ah,dar aici intervine factorul cheie care îmi declanșează nepăsarea de după...reacția voastră aiurea,neînțelegătoare.Da,recunosc,greșesc,mult,dar nu sunt singura,și dacă eu sunt în stare să trec peste anumite faze...mi se pare enorm de aiurea ca voi să nu reușiți. 

 Dar,nu suntem toți la fel...lucru care chiar mă bucură,pentru că mie dacă mi s'ar face fazele ciudate pe care eu le fac uneori ... nu cred că aș reacționa prea drăguț :D. 
 Anyway,ideea principală e că degeaba mă enervez,că nu am pentru cine.Din acest motiv,îmi iubesc enorm viața și chiar cred că o să fie mult mai drăguț totul de acum înainte.De ce ? Pentru că pot,vreau,am chef și n'am absolut nici un motiv să nu o fac.Și așa degeaba încerci să vorbești oamenilor care nu vor să te asculte,cum spunea Eminescu în timpul vieții sale,deci de ce să mă mai strofoc când nu am pentru cine ?  
 Neah,n'am de ce :) ! 

duminică, 5 februarie 2012

Things I don't understand . . .

Sunt o gramada de lucruri pe care nu le inteleg...si cred ca va mai trece mult timp pana le voi putea intelege pe deplin.
Cred ca cel mai mult nu inteleg cum unii oameni pot spune ca se urasc intre ei...cand tot ce ar vrea de fapt e sa mai fie impreuna,doar pentru cateva clipe.Cum se pot multumi cu o situatie neincheiata doar din cauza motivului ca nu mai vor sa auda de persoana respectiva,nevrand sa auda nici macar un motiv din acele mii care le influenteaza radical atitudinea.

vineri, 27 ianuarie 2012

I miss you...

 Chiar îmi e dor de tine. 
 Mi'e dor de...felul în care îmi spuneai că totul va fi bine...de fiecare seară în care stăteam până târziu și îmi povesteai viața ta,cu bune,cu rele....de dățile în care deși nu îți convenea modul în care abordăm unele situații,erai acolo,lângă mine...de fiecare dată când eram dezamăgită și aveam moralul la pământ,erai acolo,să mă încurajezi să merg mai departe,oricât de greu ar fi fost...de toate întâmplările prin care am trecut,împreună....de tine,ca persoană,deși nu a fost niciodată o situație tocmai roz...de glumele tale răutăcioase din cauza cărora m'am schimbat atât,poate în bine,poate nu... 
  
 Dar acum e mult prea târziu să mai vreau să te am aproape,nu mai am cum... 



R.I.P....

joi, 26 ianuarie 2012

Mistakes.

 Greșim.Cu toții greșim. 
 În unele momente o facem intenționat,încercând să ne dăm seama cât de mult vor rezista cei din jurul nostru până vor pune punct capitolului din viața lor care ne includea și dau pagina,sau,uneori,o rup cu totul,lăsând tot ce a fost în urmă,sperând la un nou început. 
 Dar de cele mai multe ori greșim fără să ne dăm seamă că greșim cu adevărat,fără să ne dăm seama ce impact au cuvintele noastre,sau acțiunile noastre legate de acele cuvinte,care,de multe ori,ne străpung inima ca niște săgeți făcute din ură și lacrimi.Acestea sunt greșelile pe care le regretăm din adâncul sufletului... 
 Dar cred că ceea ce regretăm cu adevărat este faptul că dacă am fi știut cât de rău îi va afecta pe cei din jur,sau mai rău,ce reacții și ce gânduri ascunse vor ieși la iveală cu toate aceste greșeli...probabil am fi încercat să le evităm cu toată voința de care dispunem.Am fi luptat cu toate puterile și am fi făcut tot ce este posibil...uneori am fi mers chiar mai departe,tinzând spre imposibil...doar pentru a avea mică satisfacție la sfârșit,când nu te mai puteai împotrivi destinului,să spui că ai încercat totul,că ai dat mai mult de 100% din tot ce puteai,că ai rezistat tuturor încercărilor, în afară de cea finală...care e prea intensă pentru puterile tale secate de atât de multe obstacole. 
 Da,cu toții greșim,dar uneori ceea ce contează cu adevărat e ce facem după acea greșeală...ne prefacem că nici nu a existat și ne continuăm viața ca și cum totul a fost doar un coșmar din care abia ne'am trezit,buimăciți de regăsirea cu realitatea...sau învățam din acea greșeală și încercăm,următoarea dată când ne aflăm intr'o situație similară să facem o altă continuare a acelui capitol,sau,cel puțin,un alt sfârșit,cu speranța că acesta va fi mai bun,măcar de data asta... 

miercuri, 11 ianuarie 2012

Scarbe.


 Uneori..nu..mint...cam în fiecare zi a vieții mele mă gândesc cum ar fi dacă aș putea să știu ce gândesc ceilalți cu adevărat,nu ceea ce aleg ei să afișeze. 
 Întotdeauna mi'am imaginat cum ar fi să pătrund în gândurile celui cu care vorbesc,să văd exact ce gândește...uneori chiar am crezut că acest lucru m'ar face să iau niște decizii  benefice pentru mine.Eh,chestia e că mi'am dat seama,în cele din urmă,că nu ar fi cu nimic mai ok față de situația actuală,în care nu poți să aflii decât prin cuvinte ceea ce partenerul tău de discuție are în minte...și uneori aceste cuvinte nu au absolut nici o legătură cu realitatea...și spun asta pentru că în acel moment chiar ti'ai da seama de cât de scârbe pot fi toate persoanele și cât de multe ascund în spatele unui zâmbet forțat :). 
 Cam așa e cu toți ăștia care par de milioane la început,dar sunt niște jegoși infecți care merită să ... nici nu mai are rost măcar să mai încerc să găsesc o totura bună pentru ei,oricare ar fi mult prea ușoară pentru aceste tipuri "umane". 

marți, 10 ianuarie 2012

Ramasite de viata...


 Muzica lentă se auzea încet pe fundalul rece.Lacrimile începeau să'i inunde ochii în care,puțin mai devreme,se reflectau stelele...care vă purtau trecutul și vă întrezăreau multe alte posibilități... 
 Vântul îi înspăimânta pielea atinsă de suferință,facand'o să se înfioare la fiecare amintire care i se revarsă în fața ochilor,de fiecare dată când îi închidea pentru a mai șterge o noua lacrimă... 
 Mii se gânduri o făceau să se înspăimânte și mai mult,fiecare aducandu'i o noua povară pe care trebuia să o poarte în fiecare zi... 
 Se gândea că trebuie să profite de acest moment în care toate măștile au căzut...și a mai rămas doar ea,dezgolită de orice zâmbet fals care îi putea împodobii chipul...și care îi făcea pe ceilalți să creadă că ea este în regulă,că a trecut peste,că totul este bine acum.Tot machiajul care îi ascundea urmele trecutului întortocheat s'a șters...și a mai rămas doar ea,cu toate cicatricile provocate de atât de multe persoane...rănile provocate în inima ei,iremediabilele arsuri ale încrederii pierdute...totul era acum chiar în fața ochilor ei confuzi.